Sange parfumat +19

Dau negativ din cap apoi ma departez de el, luandu-mi camasa ce o avusesem pe mine.
-Nu sunt bine deloc.. Tocmai am fost violat. Si nu de tine, de niste bosorogi imputiti.
Ma intors spre el si printre suspine ii spun:
-De ce ai facut asta? De ce nu m-ai lasat sa fiu doar al tau si a trebuit sa ma imparti?

-Sutn doar al tau, ai inteles? Nu al altora, am spsu eu nervos si am inceput sa ma imbrac. Dupa ce mi-am luat hainele pe mine l-am privit si i-am spus, cu acelasi regret in voce:
-Vreau acasa.

E doar al meu?
-Tu nu ai casa! ii raspund mecanic, gandul meu fiind la ceea ce a spus mai devreme.

Il privesc putin apoi ii spun:
-Tu parac erai cel care voia sa ma inchida in subsolul casei sale. Acum imi spui ca nu mai am casa? Doar pentru ca nu am facut-o cu acei barbati?

Nu a inteles.
-Aia e casa mea! Tu doar locuiesti acolo pana decid eu ca nu mai am nevoie de tine! Si... Daca doream, ii lasam sa ti-o traga, dar n-am facut-o.

-Bine. Atunci, mai ai nevoie de mine? am spus eu serios. A fi vrut sa da, chiar as fi vrut. In ciuda a tot ce imi facuse ma agatam cu o incapatanare imensa de el, parca vrand ca el sa fie doar al meu.

-Nu, nu am nevoie de tine! Am nevoie doar de cineva ca sa i-o trag cand am chef.
Nu ii inteleg atitudinea. Cine se crede. In plus, i-am spus asta de la inceput.

M-am apropiat de fereastra si i-am spus cu vocea tremuarnda:
-Pa..
M-am lasat pe spate, geamul fiind deschis, si am plonjat in aer, corpul meu ducandu-se in jos. Ce gandeam in acel moemnt? Prea mult am fost folosit, prea mult am fost luat de proast.. De ajuns.

-S... Sa... sa aruncat? intreb, nevenindu-mi sa cred ce am vazut.
Ies afara, si din fuga ii spun secretarei mele sa cheme salvarea. Nu mai astept nenorocitul ala de lift, ci o iau la goana pe scari. E viu. Trebuie. Daca nu e? A cazut de la 4.
Ajung in fata cladiri si il vad intins pe spate intr-o balta de sange. Imi duc mana la pieptul lui si constat ca inima nu a incetat inca sa bata.
Sirena ambulantei se aude din ce in ce mai aproape.
-Te rog... Nu muri!

Oare asta era moartea? Si daca era.. De ce am afcut-o? Adevaratul motiv al faptei mele poate nu era doar faptul ca fusesem folosit ci poate ca el ma refuzase. Acum insa era mult prea tarziu sa mai apuc sa-i spun ceva; eram mort.

Paramedicul, impreuna cu asistentul de pe ambulanta, il pusera pe targa, si conectara la aparate. Ii facura cateva injectii, ca sa-l anestezieze pentru a nu mai simti durere. Imima ii batea din ce in ce mai slab, si trebuie operat de urgenta.
-Cine il insoteste? intreba asistentul multimea adunata in jur.
-Eu! E..Eu merg cu el!

Auzeam zgomote slabe; voci alarmate, cateva tacaite, un sunet de ambulanta. Dar nimic din jurul meu nu parea a-mi confirma ca sunt viu. Sau eram? Corpul nu mi-l simteam. Eram doar constient cumva.. De fapt nici atat. Doar intuneric.

Ajuns la spital, Ai e bagat imesiat in operatie. Se pare ca are un cheag de sange la cap, trei coaste rupte si piciorul stang la fel.
Afara, in sala de asteptare, eu ma invurteam ca un leu in cusca si nu stiam de ce. O asistenta tinerica, veni spre mine.
-Stiti cumva ceva de el? o intreb, disperat dupa cea mai mica imformatie care mi se poate oferi.
-Imi pare rau, dar nu stiu nimic. Eu am venit doar sa ii iau datele victimei.

Acum chiar nu mai eram cosntient de nimic. Doar stiu ca nu eram. Atata tot. Psibil sa fi murit?

-Datele lui?
Nu stiu nimic mai mult decat ce mi-a povestit. Nu-i stiu numele de familie. Stiu ca are 19 ani, dar nu stiu pe ce data e nascut.
-Domnule?
-Aaaa, da, datele. Se numeste Ai... Takano. E nascut pe... Iertati-ma, dar sunt agitat, si nu-mi amintesc cu exactitate, mint eu frumos.
-Imi trebuie si numele dumneavoastre pentru ca l-ati insotit in salvare.
-Numele? Ah, Ok, Marcus Takano.
-Sunteti frati?
-Sunt sotul!

Incep sa imi revin si niste asistente imi tot striga numele. Deschid usor ochii si vad peretii spitalului, albi, imaculati. Neaonele puternice si vocile din jurul meu. Sunt dus intr-o camera si mi se spune sa ma odihnesc, apoi liniste. Eram inca ametit asa ca inchid ochii si incerc sa adorm.

Asistenta ramase ca trasnita. Ce-mi place. Dar de ce i-am spus asta. Nu e adevarat.
Imi intrerup gandurile cand vad doctorii iesind din sala, unul cate unul.
-Ce s-a intamplat? E bine?
-Acum este stabil si la sectia de reanimare.
Raspunsul lui ma facu sa alerg din ce in ce mai repede acolo.
De ce fac asta?

Nu am putut sa adorm. Mi-am deschis ochii si am privit neatent pe tavan cand aud deodata usa. Pe ea intra.. El. Ce o fi cautat aici? Nu stiu, insa in acel moemnt m-am simtit important. Pe fata mea aparu un zambet dulce, in timp ce ochii mei erau atinti asupra lui.

Imediat cum intru, raman stana de piatra. Nu ma asteptam sa fie deja treaz.
Il privesc. Ma priveste.
-Aaa... Eu... aa, eu am venit... Am venit sa ce? Nici o propozitie nu-s in stare s-o formez ca dau in balbaiala? Eu am venit sa vad cum te simti.

-Sunt bine. Foarte bine, am spsu eu zambind. Ah.. Zambet prost, nu mi se putea sterge de pe fata in preajma lui.

Nu inteleg de ce zambeste. In locul lui, m-as da cu capul de pereti din cauza durerii.
-Copil prostut, de ce te-ai aruncat? Picioarele mele se dezlipira in sfarsit de podea si ma apropii de el.

Am ezitat putin, intorcandu-mi capul apoi am oftat si am spus cu o voce scazuta:
-Pentru ca ai zis ca nu mai ai nevoie de mine.
Mainile mele se miscau usor nevrotic, jucandu-se cu cearsaful in timp ce capul meu era inca intors, privirea mea evitand-o pe a lui. .

-Nu am spus ca nu mai am.
Imi plimb ochii la aparatul care ii masura bataile inimii.
-Inca mai am...

Mi-am intors usor chipul spre el si i-am spus:
-Dar.. Eu vreau sa fiu doar al tau. Nu mai vreau sa ma imparti..