Singuratate prin cuvinte

Tacere

In cadrul tabloului era o masa mare, imensa mi-as permite sa spun. Iar oaspetii… sa zicem doar ca pictorul ce s-a ocupat de acel desen a ales sa isi testeze imaginatia. Erau oameni, in diferite costumatii si din diferite timpuri. Fiecare, banuiesc ca avea povestea sa descrisa in alte creatii. Omul… sau creatura din mijlocul mesei m-a intrigat cel mai tare. Era ceva special si banuiesc ca il infatisa pe privitor… pe cel ce privea tabloul. Mi se parea sau semana cu o papusa? O papusa in mainile infernului, cred ca e corect. Nuantele tabloului erau destul de intunecate, lucru ce m-a convins sa folosesc “infern”. Nu exista un verde, albastru sau rosu deschis, ci toate erau inchise inteintionat. In peisajul din spate… nu se observau prea multe. Doar nuante aruncate la nimereala pentru a face un abspect abstract tabloului.
-Va place tabloul? Si-a estimat directorul muzeului de arta curiozitatea.
Mi-am mai aruncat o data privirera asupra tabloului. Eram gata sa ii raspund, dar mi-am mai justificat alegerea in mintea mea. Am mai repetat o singura data tot ce gandisem si dupa am rostit cu o voce palida:
-Nu.
Si atat. Tacerea s-a lasat, iar pe chipul directorului erau schitate mai multe expresii, formand o paleta de sentimente.
-Cum asa? In calitate de critic, credeam ca vei fi incantat. E unul din cele mai reusite!
-Da… dar e o singura problema.
-Care? A rostit in graba in momentul cand mi –a parut ca dialogul nostru pornea spre unul sec, ceea ce ma enerva.
-Oamenii din tabloul acela, cu exceptia celui din mijloc ce pare ca plange… am spus si am oftat lasand o tacere inmormantala sa isi faca prezenta. Am chicotit un pic, fiindca tabloul imi amintea de Tipatul de Edvard Munch. Dupa alte cateva minute in care imi aminteam trasaturile acelui tablou, mi-am luat haina din umeras si am apasat clanta usii. Inainte de a pleca si a inchdie usa am zis: ... sunt morti.